TOCUL VALERIEI

Scurta povestire de Craciun

----------------------------------

Spre seara, ninge pe Calea Victoriei. O ninsoare molcoma, linistita, insa hotarata; deja s’a pus peste tot. Scarile Cercului Militar sunt acoperite de omatul proaspat, si peste drum, aburi grosi ies pe ferestrele “demi-sol” de la Capsa. Doi muscali asteapta vreun musteriu intarziat, dar dupa cum pare, omatul ii va dovedi si pe ei si birjele si caii lor pana la noapte. Nu e frig, nu bate vantul, si in lampile electrice se tese o broderie de fulgi ca’n povesti.

Sa fie cinci ceasuri si ceva, si eu ma invart nauc prin oras, cautand cadoul Valeriei. Am fost la Socec, fara noroc; tocurile americane s’au cam dat, iar acelea pe care le au acum nu sunt ceea ce vreau eu. De fapt, nu sunt ce ar vrea Valeria. Am vazut la Socec vreo doua Wahl-uri americane de astea, frumoase ce e drept, cu aur, cu argint, da’ parca o vad ca zice “prea scump, prea pretios”, si un astfel de reproche m’ar intrista. Si apoi, ar cam avea dreptate.

Tot anul m’a asasinat cu tocul asta nou, de la Parker, cum ii zice, domnule…vacumaticu’. Ca e minune, ca e american, ca e exact ce ii trebuie ei. De parca o studenta la Litere ar trebui sa scrie numai cu Parker. Eu am cam priceput unde bate; hotarat lucru, ii fac un toc Parker cadou de Craciunul asta. Numai ca luat cu slujba si cu examenele din toamna, am dat zilelor rand si uite, am ajuns sa pribegesc pe strazi cautand toc Valeriei. Trebuie sa il aflu undeva. Unde esti, coane Parker?

Ma opresc sub o lampa electrica si scot ziarul de la pieptul paltonului; am incercuit acasa anunturile cu tocuri de vanzare. Va sa zica, la Socec am fost, timp pierdut. Acu viu de la Negulescu, de pe Lipscani, unde iar n’am avut noroc. Ma rog, nu chiar deloc; am luat de acolo doua caiete imbracate in marochin rosu, o nebunie de culoare, o sa ii placa sigur. Insa Parker nu aveau, si nici cerneala aia minune, far’ de care niciun Parker nu merge cum ar trebui. Pretentioasa minune americaneasca vacumaticu’ asta. Auzi dta, “extra-fluida”. Da’ ailalta ce are, dle? Ca si cerneala mea de acasa, luata de la Tomescu, e tare fluida, mansetele mele sunt martore.

Cu vreo doua zile in urma, un amic ma indreptase la Moderna, pe Regala la no. 5. Am fost pana acolo, dar nici o afacere n’am facut. M’au trimes la Coburg in Pasagiul Vilacross, unde dumnealui tine pravalia Ebonitul. Om serios, cu practica multa la Socec, dar fatalitate: dumnealui numai repara, nu vinde tocuri. Il intreb de Parker, si dl Coburg isi scoate ochelarii cu rama subtire, ii asaza pe tejghea si imi spune ca tocurile astea Parker sunt cu adevarat ultima inventie americana, foarte bune si foarte frumoase, dar nu se aduc multe, “ca sunt scumpe, domnule”. Imi spune sa caut si pe la vreo doi confrati, si ei mesteri de tocuri, unul Aurel, pe Doamnei 5, si inca unul care tine pravalie undeva pe Academiei, langa blocul Adriatica, colt cu lingeria madamei Oprea. Dar nu crede sa am noroc, dumnealor sunt ca dansul, doar repara. Zic multumesc si plec, mofluz. Parca e un facut, nu gasesc ce imi trebuie si pace. Si mai sunt cateva zile pana la Craciun.

Ies din pasagiu, si simt ca vantul s’a pornit; nu tare, dar mi se misca palaria pe cap. Am vrut eleganta, na eleganta. Trec spre Alcalay, dar e inchis de acum, se strange in librarie, usile incuiate. Mai trec eu maine, poate sa am noroc, cine stie.
Iarna incepe sa treaca de paltonul meu, si stomahul imi aduce aminte ca nu prea i’am dat de treaba azi; zic hai sa intru la bufetul tinut de madam Dumitrache langa Athenee Palace, loc spalat, sa iau un ceai si cozonac. Ma incalzesc si iau si cina, impusc doi iepuri. Si de acolo, oi vedea eu unde ma indrept.

Inauntru, forfota mare. Musterii gramada, mesele pline, dar e cald si vesel. Gasesc un loc la o masa, ma inghesui si zic baiatului sa imi aduca un ceai mare si o felie de cozonac. Pana vine ceaiul, las ochii sa umble in voie pe la mese. Multi functionari, cativa studenti galagiosi la o masa mare, si vreo doi negustori, in haine imblanite, in galosi Tretorn si cu caciulile subtioara. Deh, musterii de tot felul.

Toti veseli, toti incalziti de svarturile servite sau de vinul negru al casei (madam Dumitrache tine vie in Panciul Vrancei), toti cu chef si parca toti vorbesc in acelasi timp. O babilonie de zgomote, dar veselie de sarbatori. Un lucru numai, mult fum de tutun.

Privirea imi cade pe o masa apropiata, unde trei musterii stau in focul vorbei. Par a fi functionari, dupa port si cravate. Vad cum unul dintre ei scoate de la pieptul hainei un toc si il desurubeaza cu miscari incete, apoi incepe sa scrie pe o coala ministeriala, urmarit cu atentie de ceilalti doi. Unul din ei zice ceva si arata spre tocul cu care scrie dumnealui, radicand ochii intrebator. Acela se opreste din scris, ridica tocul si il arata celor doi, invartindu’l incet, cu un aer de cunoscator, pe toate partile si aratand cu degetul spre penita. Ceilalti doi urmaresc tocul cu ochii, si dau aprobator din cap.

Ciulesc urechile sa aud ce zice, dar degeaba; harmalaia din jur face din toata chestia un film mut, zici ca esti la Marna, muzica la piano mai lipseste. Am asa un presimt, tocul pare sa fie verde, cu inele alburii pe el, si straluceste tot. Sa fie cumva…?

Imi iau inima in dinti si ma ridic spre masa lor; imi fac loc printre oameni ca vaporu’ printre gheturi. Pe masura ce ma apropii de masa, incep a auzi franturi de vorba intre ei:

- …, da’ si o jumate de leafa, nu’i de colea…

- …tocul ala vechi ma asasina, stii…o stricatura, nu scria deloc…

- Buna seara, zic eu. Se poate?

Se intorc toti trei spre mine, ca niste automatoane; ochii li se ridica in sus, cu sprancene circomflexe, a intrebare si nelamurire.

- Dati’mi voie sa ma prezint, Nicolae Dragan.

-Eu sunt Nicu Margineanu, zice domnul cu tocul in mana. Prietenii mei si colegi de biuro, George si Laurian. Dau mana cu toti, si intreb daca deranjez. Nu, nu deranjez, mi se raspunde cu veselie. Domnul Nicu imi face semn sa trag scaunul. Ma asez si intalnesc privirile inca mirate ale noilor mele cunostinte.

- Domnule Nicu, am vazut tocul dumitale, frumos lucru. De care e, daca nu te superi?

- Parker, domnule tiz, american. O minune, parca scrie singur. Vrei sa il vezi?

- Sigur, daca nu te superi. Nu se supara, si mí’l intinde cu un zambet, uitandu’se la ceilalti cu un soi de aer triumfator:

- Poftim de admirati.

In adevar, frumos toc; lucios, nu usor, un verde smarald, cu inele pe el, cu acatatoare de aur si penita la fel, penita fiind scrisa Parker. Intra si sta natural in mana mea. Bijuterie, ce sa spun.

- Asa toc caut si eu, domnule, dar nu am noroc si pace. Am fost peste tot, dar nimeni nu mai are modelul asta acu, de sarbatori. Si voiam sa il fac un cadou cuiva, de Craciun.

Mai admir odata tocul, si il dau inapoi, cu oarece regret; incepuse a mi se parea un lucru de care cu greu te desparti.

-De unde l’ati cumparat, daca se poate?

-De la pravaliile Grundhand, din pasagiul Roman. Au acolo tot felul de tocuri, creioane, hartie si au si cerneala, pentru toate pungile si gusturile. Domnul Grundhand tine si reprezentanta Parker la noi, astfel ca nu se poate sa nu gasiti, mergeti la sigur.

-Oare e deschis, ce credeti? M’as duce acuma, ca e inca devreme.

- La ora asta? Se prea poate, de sarbatori pravaliile tin deschis mai mult decat de obicei. Stiti unde e?

-Da, stiu, am mai fost in partea aceea de multe ori si cred ca stiu unde sunt pravaliile. Gasesc eu.

-Mult noroc, dle tiz. Sarbatori cu belsug!

-Si dvs la fel, dle Nicu. O seara buna, domnilor, mi’a parut bine sa va fac cunostinta. Sarbatori fericite la toti!

Ii las la masa, platesc baiatului cozonacul, pe care il iau cu mine in buzunar (ceaiul l’am baut de mult). Ies in graba si strig un muscal de la trotuar, care se scutura de omatul cu care era de’acuma acoperit, si ii spun sa ia drumul pasagiului Roman. Nu e mult pana acolo, dar fiecare minut acuma parca e cintarit in aur.

Intru pe la capatul dinspre Stirbey Voda, si mai mult zbor decat merg; vad de departe pravalia lui Max Grundhand, e deschis. Zeii norocului exista!

Merg la prima domnisoara pe care o vad:

- Buna seara, domnisoara. Tocuri Parker aveti?

- Sigur, dle, avem. Va rog sa veniti aici. Ma indreapta spre o parte a pravaliei unde sub lumini se vede un semn mare PARKER, iar pe semn sta rezemat un toc urias. Sub toc, scrie cu litere rosii “VA-CU-MA-TIC”. Aha, zic eu in sinea mea, asadar iacata chestiunea in toata splendoarea ei.

-Ce culoare sa aiba, dle? Ce penita, mai subtire, mai grosuta, e pentru o domnisoara sau pentru un domn?

Uite necaz acuma; tot fugarind prin oras tocul, nu mi’am pus intrebarile acestea. Atata de ingrijat cautasem, ca astea imi zburasera din minte. Iau o hotarare:

-Sa fie verde, zic eu repede, cu penita mai asa, nici subtire, nici groasa. E pentru o domnisoara, zic eu, cu speranta in voce si priviri.

-Acest model va place? Si imi arata unul, culoarea verde, inele albicioase, acatatoare de aur, penita pe care scrie Parker, ce mai... e fix tocul vazut de mine la madam Dumitrache in locanta.

-Da, domnisoara, este foarte bine, il iau pe acesta. Sa il puneti in pachet de cadou, v’as ruga.

Ce s’o mai lungesc, l’am cumparat pe loc. Plec fericit, voi avea sarbatori linistite anul asta. Sa vezi ce’o sa se bucure Valeria cand l’o capata in ziua Craciunului. Si ce’o sa ma bucur eu, cand l’oi da, ca scap de balamucul asta cu Parker.

……………...............................

In Ajun, ceai cu Valeria la Capsa; rezervasem o masa pentru doi, sa avem o seara asa, ca intre logodnici.

Ma uit la ea, si zambesc la gandul ca maine, ii voi da cadoul, iar ea va fi foarte bucuroasa sa primeasca ce si’a dorit tot anul.

N’am de lucru, si o intreb:

-Auzi draga, am vazut la unul din colegii de biuro un toc Parker, foarte frumos, Vacumatic ii zice. Stiu ca si tu iti doreai un toc de asta, parca, nu?

-Da, zice Valeria, cam cu jumatate de gura. Dar nu am vazut nicaieri de cumparat, cine stie, poate s’or fi terminat.

Hm. Ce va sa zica asta?

- Daca ai fost cuminte, poate iti aduce mosul, zic eu. Face el rost, ca de aia e mos.

- Nicule, daca vine mosul, sa lase tocul ala, ca nu ma mai intereseaza.

-Cum? Nu mai vrei Parker? Tot anul ai vorbit de el…

- Toc? Ce toc, domnule? Mai bine s’ar uita mosul la ce brose au in catalogul Lafayette acu de sarbatori. Un vis, Nicule, un vis…