Comentariu: "Se pare că intervalul de timp cunoscut şi cu denumirea de “perioada de libertate relativă (1958-1971 cu o “prelungire” până în 1982) a fost benefică şi pentru producţia de stilouri. Stiloul arată surprinzător de bine. Întrebarea este dacă cerneala era de o calitate cât de cât acceptabilă ca să nu apară probleme în zona feed-ului? Adică să nu se înfunde?"

Raspuns: Perioada respectiva a fost una in care industria instrumentelor de scris romanesti a inflorit, datorita a doua chestiuni: importurile relativ largi din tarile lagarului socialist (in special DDR, Ungaria, Cehoslovacia), plus exporturile consistente cam in aceleasi zone. Copierea unor modele de stilouri si pixuri din Vest a starnit aparitia pe piata a catorva modele aparent asemanatoare cu cele occidentale, creand aparenta unui portofoliu diversificat si intrucatva inovator.

Cerneala (sau mai degraba retetele cernelurilor produse in Romania populara si apoi socialista) a ramas un mister pana astazi. Putem deduce ca cercetarea romaneasca nu a avut aici de descoperit si inventat apa calda; era de ajuns sa se preia o reteta de afara si replicata in fabricile existente. Stiu ca asta s’a intamplat cu celebra cerneala “Pescarus” ce era o copie atat a retetei cat si a designului sticlei, dupa si mai celebra cerneala Pelikan Konigsblau. Sticla de cerneala Extra era copiata dupa cea de la Parker (Super Quink, Super Chrome), cea de la cerneala Super (produsa la Victoria Bucuresti) copiata tot dupa modelele vechi de la Parker. Si exemplele pot continua.

Nu cred ca retetele diverselor cerneluri produse in Romania au diferit foarte mult; cel mai probabil erau schimbate nuantele, se umbla la gradul de lubricitate sau/si vascozitate a retetei, insa nu cred ca erau diferentiate in sensul unor cerneluri diferite, asa cum le intelegem noi acum. Calitatea era una relativ buna, in sensul ca isi facea treaba, in conditiile unei piete fara concurenta reala. Lipsa unei educatii in ce priveste cunoasterea a ceea ce face o cerneala sa fie cu adevarat buna si una proasta cu adevarat proasta a dus si ea la acceptarea cernelurilor romanesti, pe langa faptul ca pur si simplu ele erau pe piata in numar suficient, disponibile si necesare. E adevarat, se importa cerneala, dar niciodata in cantitati care sa determine o intelegere pe larg si clara a diferentelor.

Stilourile fabricate in Romania au fost intotdeauna stilouri produse cu tolerante relativ mari, in ce priveste folosirea unor cerneluri mai putin calitative, in special cand vine vorba de debit si circulatia cernelei in sistemul aspersie/dispersie. Mecanismele si piesele componente erau simple, fara complicatii, si fara tolerante micrometrice ca la alte stilouri produse in vest, ceea ce ducea la mai putine sanse sa se infunde. De ex, canalele feedului erau mai adanci, si majoritatea feedurilor erau din ebonita, pana prin 1982-3, ebonita fiind un excelent comunicator de umiditate. Aceste doua caracteristici “ajutau” stiloul sa scrie chiar si cu o cerneala mai slaba. Evident, igiena stiloului era un lucru pe care unii il faceau, unii nu, si aici intervine, poate, explicatia “infundarii” stilourilor romanesti, chestiune mereu reclamata de utilizatori. Pigmentii din cerneala probabil ca nu erau de cea mai buna calitate, ceea ce ducea in timp la blocarea stiloului, mai ales daca nu era spalat si curatat corespunzator.

Problema nu era neaparat alimentarea cu cerneala, ci calitatea extrem de slaba a penitelor; fabricate din alama sau otel moale placat cu alama, se corodau repede in contact cu cerneala, romaneasca in principal. Asta arata ca si retetele sufereau de probleme in aceasta privinta, fiind mai acide decat in mod normal. Este greu de spus ce concentratie alcalina aveau in compozitie, insa e destul de clar pentru mine ca nu era un aspect determinant in productie si retetar.